Bijuteriile se împletesc în țesătura vieții mele. Visul meu din adolescență de a crea și realiza bijuterii a avut nevoie de 20 și ceva de ani pentru a se materializa. Iată povestea, emoțiile și călătoria din spatele primelor bijuterii create de mine

Ela Șeri, cutia cu bijuterii din copilărie

Am crescut în comunism, iar cei care au trăit și în acele  vremuri, mai ales femeile își aduc aminte că, deși într-o societate închisă,  așa cum era atunci România,  oferta oficială de bijuterii tip gablonț era generoasă.În schimb, aurul și bijuteria din metale prețioase  era „ la negru” și orice vânzare sau cumpărare se făcea discret,  cu multă precauție. Conform legilor de atunci, dacă erai găsit cu aur riscai închisoarea.

Bijuteriile de valoare care se traficau erau de obicei, cele  vechi, de familie, moștenite de la bunici ori părinți,  cei care au reușit să le ascundă, să nu fie confiscate de comuniști. În schimb, aveam o ofertă  bogată și variată  de zăngănele, așa cum le spunea tata.  Ele veneau de la niște meșteșugari pe care îi găseai cu acele mici tarabe, plasate prin piețe ori pe la colț de stradă  și care vindeau inele, cercei, brățări.

Evident,  erau strălucitoare,  cu pietre colorate, de fapt sticlă colorată de îți luau ochii. Toate erau  făcute din materiale ieftine și care se oxidau după câteva purtări.Pentru mine, tarabele lor erau raiul pe pământ, așa că fiecare drum la piață se termina cu un mic scandal între mine și ai  mei, care, evident,  înfrângeau.
 „ Dacă nu îmi cumperi ionelul ăsta,  la noapte fac febră „ era strigătul meu de disperare, în fața refuzului alor mei de a mai cumpăra încă a o suta „bijuterie”.

Nu spuneam inel ci ionel, nu purtam brățări  ci dragelete.  De unde îmi ieșise mie, drageletele? Ei asta venea de la Ela Șeri, mătușa mamei mele și  verișoara primară a bunicii mele. Ela era pentru mine un univers seducător, în care mă pierdeam pur si simplu. Era o femeie de peste 60 de ani, dar de o frumusețe și o cochetărie despre care azi, pot să spun că era în stilul Coco Chanel.

Ela venea săptămânal la noi în vizită,  la o cafea, o țigară și o sesiune de cărți cu bunica. Atunci când Ela intra pe ușă, casa noastră se umplea de culoare și arome tulburătoare. Parfumul ei se combina cu mirosul de cafea și de tutun, iar fumul de țigară care o învăluia, o transforma pe Ela  într-o imagine din filmele alb-negru pe care le vedeam eu la televizor.

Ela era înaltă, suplă, cu o talie atât de fină pe care o evidenția  printr-o eșarfă legată într-o fundă mare. O brunetă seducătoare încă,  pentru vârsta ei,  Ela avea un ruj de un roșu culoarea macului și purta turbane, pe care le asorta în funcție de anotimp. Dar Ela era o cutie de bijuterii ambulantă. De fiecare dată,  când venea la noi purta altă pereche de cercei, alte brățări,  alte inele, alte broșe, coliere.

Ați văzut pe social media acele short video cu niște maimuțe mici, care poartă fuste sau rochițe colorate și care stau pur și simplu cățărate pe stăpâni, căutându-i prin cap, prin păr, prin buzunarele de la haine. Așa eram și eu cu Ela. Eram pur și simplu urcată pe ea și îi analizam cerceii, colierele, brățările, inelele.

Nimic nu mă putea despărți de Ela Șeri, așa cum îi spuneam eu. Eram convinsă că așa o cheamă,  pentru că în momentul când intra în casă,  bunica mea îi spunea:” Bine ai venit, Ela Șeri”. Mai târziu,  când am început să învăț limba franceză,  am aflat că Ela Șeri, era Ela, chérie de fapt, „Ela, dragă „

Evident,  Ela era franțuzită toată, pentru că așa a crescut și a trăit,  în spirit francez. O amuza foarte tare iubirea pe care o aveam pentru ea și îmi răspundea cu aceași măsură. Mă lua in brațele ei și îmi punea la gât mărgele, coliere, pe degetele mici și grăsuțe îmi punea inele ei, iar pe mâini îmi punea bracelets, brățările,  așa cum le spune în franceză.
„ Hai, dă mâna să îți pun și bracelets”. Așa am ajuns eu la…. dragelete. Ela se amuza foarte tare când mă auzea cât de „franțuzită” eram la 4 ani.

Pentru  mine, Ela era o uriașă cutie cu bijuterii în care mă abandonam. Mă uitam la ea, aproape fără să respir. Mâinile Elei erau….sonore, adică scoteau un clinchet, ca un ticăit de ceas, de clopoței . Îi  urmăream gesturile exact ca o pisică atentă la ceva care i-a atras atenția. Acel sunet venea de la multele brățări și inele de pe mâinile Elei, care în mișcare se loveau intre ele și socoteau acel clinchet cochet și fascinant.

Manichiura ei perfectă, cu unghii lungi și roșii,  precum rujul, bijuteriile din aur cu pietre prețioase care păreau că fac parte din trupul ei, ciorapul fin și perfect întins pe piciorul suplu, pantofii cu toc înalt și turbanele atipice pentru străzile comuniste, toate acestea s-au lipit de mine atât de intens, încât Ela este și azi  idealul meu de eleganță și frumusețe feminină. Ela a intrat în viața mea, oferindu- mi primele experiențe despre bijuterie.

De la Ela am învăța cum să simți bijuteria, cum să o privești, nu ca pe un obiect sau accesoriu, ci ca pe o extensie a ta, ca o evidențiere a emoțiilor tale.  Incet,  încet am început să o „citesc” pe Ele. Când era veselă,  era, așa cum îi spunea tata” pomul de Crăciun „

Exuberanța ei era exprimată de bijuteriile pe care le purta, iar când purta doar un simplu pandantiv sau doar o broșă  știam că Ela are o problemă. „De ce te uiți așa la mine, Joujou?” Așa mă alinta Ela care făcea parte din viața mea. Nu trecea săptămână fără ca ea să nu vină la noi, la masă sau la o partidă de cărți,  cafea și gossip cu bunica.

Apoi ceva s-a schimbat. Ela venea  tot mai rar la noi și era foarte tăcută.  Mâinile ei nu mai scoteau acel clinchet, drageletele au dispărut, în jurul gâtului nu mai erau nici coliere, nici mărgele. În ultima ei vizită la noi, Ela a vorbit mult cu bunica, fără  ca eu să stau lângă ele.

M-am dus în camera mea și din  colecția de zăngănele  prețioase am luat un inel cu piatră albastră.  M-am dus în bucătărie unde bunica și Ela stăteau de vorbă și i-am dat inelul. Ela a izbucnit în plâns, iar eu am fost convinsă că nu i-a plăcut inelul meu.

A fost ultima dată când am văzut-o. Am așteptat-o mult timp. O tot întrebam pe bunica de ea, dar mi se spunea că are treabă.  Într-o zi am rămas la vecini.  Seara, au venit acasă iar bunica și mama erau îmbrăcate în negru.

Ceva era ciudat cu ele. Bunica s-a dus în bucătărie unde avea o icoană și o candelă. A aprins-o și lângă ea a așezat o fotografie cu Ela, foarte tânără.

„-Cine este femeia asta?

-Ela, prietena ta, mi-a spus bunica.

-De ce plângi? Te-ai supărat pe ea?

-Da, sunt foarte supărată pe ea, pentru că a plecat, prea repede….” mi-a răspuns  bunica.

Prima mea lecție de stil, nota scăzută la purtare și cutia mea cu „bijuterii ” aruncată la gunoi

Am continuat să o aștept mult timp pe Ela. Îmi lipsea parfumul, veselia și universul bijuteriilor ei. Ela mi-a oferit, fără cuvinte,  primele lecții despre bijuterie. Ela mi-a deschis sufletul și ochii pentru bijuterie. După „epocă Ela”, analizam o femeie, fiind foarte atentă la bijuteriile pe care le purta. Așa am reușit performanța să iau nota 5 la purtare în clasa a V a, când i-am spus dirigintei mele de atunci să nu mai poarte inele pentru că nu are unghiile roșii

„-De unde știi tu ce să port eu,  sau nu?

-Pentru că femeile poartă inele doar dacă au unghiile date cu roșu. Așa mi-a zis Ela.

-Cine este Ela? m-a întrebat diriginta

-Prietena mea, i-am răspuns„

După această lecția de stil, mama a fost chemată la școală iar eu am primit pedeapsa. Nota scăzută la purtare și,  cel mai crunt, cutia mea cu „bijuterii ” a fost aruncată la gunoi. Cutia mea cu bijuterii era din lemn și o cumpărase bunica de la un târg de vară din Piata Obor. În ea se adăpostea comoara mea de gablonțuri si zăngănele, dar și propriile creații. La  lucru manual, am învățat să cos, așa că bucăți de materiale deveneau inele sau brățări sau chiar broșe pe care cuseam cu nasturi.

Adunam de peste tot nasturii, de toate formele și culorile. Am făcut chiar un colier, dintr-un cordon de la paltonul de iarnă al mamei. Era gros, mare și am cusut pe el nasturi. Și îmi purtam creațiile peste tot. Mai putin la școală. Așa că am suferit enorm dupa cutia mea  și mi se făcuse un dor nebun de Ela. Am plâns toată noaptea și după  colecția mea de zăngănele, și după Coco Chanel a mea. În caietul de limba franceză,  am scris pe ultima pagină „ Ela, o să fac eu bijuteriile mele și pe toate o să ți le dau ție,  când te intorci”

Când am crescut, mama  mi-a povestit  că Ela a  făcut o formă agresivă de cancer pulmonar și s-a stins la doar 67 de ani. Pe final de viață,  Ela și-a vândut toate bijuteriile. Cea mai mare parte din bani a donat-o unei biserici, iar o foarte mică sumă a dăruit-o unui bun prieten de la Mangalia care s-a ocupat să-i îndeplinească ultima dorință. Ela a fost incinerată iar cenușa i-a fost aruncată în mare.

O reclamă la casa de bijuterii și parfumuri Mauboussin a schimbat tot

Bijuteria a rămas în mine, permanent. Dar, toți din jurul meu au considerat că este normal, doar sunt fată și ce să îmi placă, tractoarele? Toate caietele mele, cărțile personale, șervețele și inclusiv cartea de telefon, pentru  cei care au prins așa ceva, erau cotropite de desenele mele cu inele, cercei,  brățări….cam ce aveam în minte,  desenam.

Ei, și-a venit tulburătoarea etapă a liceului. Medicina părea că este viitorul meu, pentru că așa dorea mama, medic, iar tata îi  susținea decizia. Seară de seară, erau discuții în care ascultam doar argumentele lor. Apoi s-a întâmplat ceva. Eram în clasa a XI-a când normal, urmau meditațiile la biologie, anatomie, fizică,  chimie. Dar, până atunci mergeam la o pregătire suplimentară de franceză și engleză.  Mama îmi aducea reviste să exersez limbile străine.  Îmi amintesc bine, de seara în care o pagină dintr-un Paris Match a produs marea schimbare.

Mama îmi explica pentru a miliarda oară avantajele de a fi medic. Eu răsfoiam revista, când am ajuns la o pagină  cu reclama la casa de bijuterii și parfumuri Mauboussin.Probabil că ați experimentat starea de confuzie, când urechile sunt înfundate,  încât totul este cu ecou, când auzi, dar nu înțelegi….Imaginea mi-a explodat în ochi, în suflet….Nu, nu pietrele scumpe din bijuteria Mouboussin  m-au  cucerit pe mine ci povestea care se derula în mintea mea, pe loc. Totul părea că a luat-o razna.

Cum se contorsionau toate liniile acelea, ca într-o simfonie a emoțiilor? Cum  să unești într-un inel,  ca într-o poveste de iubire safirul, aurul, într-un obiect atât de mic și care păre ireal? Cum este femeia care poate purta bijuteria asta?

„-Tu mă auzi? Cu tine vorbesc!. Vocea mamei a sunat atât de tare, de parcă a crăpat cristalul în care credeam că m-am refugiat.

-Tu ce vrei să  faci? Ce este în capul tău? ”

Nu i-am răspuns, dar i-am întins revista. Mama s-a uitat la pagina respectivă,  fără să priceapă nimic.

”-Ce-i prostia asta?

-Design. Asta vreau să fac. Vreau să creez, să fiu liberă,  să am lumea mea frumoasă.  Am crescut în spitalul tău.  Nu vreau să văd oameni bolnavi, nu vreau să fiu mereu între viață și moarte….Eu vreau viața. Dacă nu mă lași să fac ceea ce îmi place, plec din țară și nu mă mai vezi” I-am răspuns mamei dintr-o singură respirație. Și eram decisă să fac asta.

Între școală, meditații,  lecții și starea de tensiune de acasă,  îmi luam doza de oxigen în magazinul Fondului Plastic, mai ales cel care se afla, încă,  la începutul anilor 90 langa Teatrul Nottara.  Acolo era lumea mea, acolo mi se liniștea ritmul cardiac.

Acolo mă duceam și analizam rochiile, bijuteriile create de artiștii din București, încercând înțeleg creațiile lor, cum să mixezi materialele, cum să combini pielea și metalul. Într-una din zile, tata m-a rugat ca în drum spre casă,  să trec pe la  croitor să-i ridic niște cămăși. Îmi plăcea la atelierul croitorului. Cât am asteptat până să termine el cu un client, m-am uitat pe masa de lucru și mi-a atras atenția o grămadă de bucăți de piele neagră.  Le-am desfăcut și m-am gândit că ar merge niște brățări din ele. Croitorul a fost amabil și mi le-a dat.

Am ajuns acasă, m-am încuiat în camera mea și sub pretextul că învăț pentru bac, am imaginat tot felul de modele din resturile de piele căpătate de la croitor.Pe scurt,  am lucrat câteva zile, pe ascuns, la primele  brățări făcute de mine. Mi-am pus una pe mâna și m-am dus într-o scurtă vizită la mama, la spital. Îmi aduc aminte că  vorbea cu una dintre colegele ei, doctoriță.

M-am tot mișcat pe lângă ele, în așa fel încât să văd dacă  brățara mea atrage atenția. În cabinet a intrat o asistentă care din prima îmi vede brățara și spune:

“-Ce se potrivește cu pantalonii mei de piele. De unde o ai?

-Eu am facut-o, am răspuns”

Mama s-a întors către mine, cu privirea ei rece. Știam ce urmează,  dar nu mai conta, doar  testam prima mea creație.

”-Tu faci așa ceva? Vreau și eu, imi spune asistenta”

Ce a urmat? În urmatoarele trei zile am vândut cele 5 brățări făcute de mine. A fost acel moment, când mama a înțeles, pentru că toată operațiunea a avut loc doar cu acordul ei. A urmat consiliu de familie, când s -a apelat la negociatorul casei, unchiul Emil, fratele mamei. Avocat  de  profesie, unchiul era un tip fabulos,  cu o mentalitate deschisă, complet atipică pentru România aflată la începutul anilor `90.   Nu știu nici azi, cum unchiul a venit cu propunerea să dau la Jurnalism, căci  Medicina nu mai intra în discuție. Dacă nu sunt admisă, sau nu îmi place la Jurnalism, anul următor susțin examen la Arte plastice.

Adevărata poveste abia acum începe

Nu am dat la Jurnalism, dar am intrat la Teatru. În anul doi de facultate, când eram pregătită să susțin examen la Arte plastice, a murit tata și visul meu de a deveni designer s-a pierdut printre lacrimile mele, tristețile și responsabilitățile pe care viața mi le oferea din belșug.

Nu am făcut o carieră în teatru, dar am  construit una în jurnalism. Nu știu dacă l-am uitat sau l-am rătăcit, doar că visul meu nu a uitat el de mine. Și s-a întors în viața mea, exact într-un moment când la nivel personal iar a fost ceva care m-a tulburat, puternic. Aveam nevoie de un refresh și tocmai atunci au apărut niște Oameni cărora le-am spus pur și simplu,  întâmplător despre pasiunea mea de mult uitată, adormită. Iar ei au făcut visul meu posibil.

Și iată-mă, în septembrie 2024,  la Galeriile Voicu, la școala de bijuterie. M-am așezat la masa de lucru, pentru prima dată în viața mea și m-am gândit” E pe bune, sau e doar în mintea mea” Pe bune, după 20 de ani, am creat și realizat primele mele bijuterii.

Când șlefuiam, m-am gândit dacă Elei i-ar plăcea ceea ce am creat.  Sunt sigură că ar trage puternic din țigară, m-ar mângâia pe obraz cu mâinile ei ca de cadănă și mi-ar spune” Joujou, voila” Sunt primele mele încercări. Iar de aici, pâna la a deveni designer de bijuterie mai am un drum foarte lung de învățare, studiere și practică. Dar cel mai important este că am început. Visul meu din adolescență s-a trezit la viață și se exprimă. Iată primele mele creații!

Looking for blue lagoon, inel din argint cu safir albastru

 

Fly Me to the sea, pandantiv din argint cu safir roz

 

Listening to  waterlilies inel din argint cu ”rouă” de aur

Povestea fiecărei creații  o voi scrie aici, în articolul viitor, despre procesul din spate  și ce înseamnă pentru mine  crearea unei bijuterie. Până acum a fost poveste.  Abia acum începe marea călătorie spre jewelry ETA.