”El nu și-a dorit să trăiască împreună cu una din aceste femei pentru că avea nevoie de independență și de libertatea de a crea.”Doina Lemny

Doina Lemny este una dintre cele mai reputate voci internaționale în cercetarea operei lui Constantin Brâncuși. Timp de două decenii a fost cercetător la Centrul Pompidou din Paris unde a avut acces la arhiva personală a artistului, aproape necunoscută. Doina Lemny este cea care a avut șansa să intre în intimitatea lui Brăncuși și să-l cunoască pe sculptor, așa cum a fost cu adevărat în relațiile cu femeile pe care le-a iubit și muzele care l-au inspirat.

Toată munca sa de cercetare restabilește adevărul și spulberă falsele legende despre viața lui Brăncuși. Această incursiune în adevărata viață a sculptorului, Doina Lemny a transformat-o în cartea publicată în 2023 la Paris, Brâncuși et ses muses și care apare și în România, la editura Vremea cu același titlu. Mai mult, Lemny o transpune în expoziția care lansează noul sezon de la Art Safari New Museum.  „Brâncuși și muzele sale”, deschisă publicului din București, în perioada 18 septembrie – 20 decembrie 2026.

În pregătirea expoziției, am realizat acest interviu cu Doina Lemny, încecând să aflu printre primii, cum era bărbatul, artistul, omul Constantin Brăncuși, așa cum nu l-am cunoscut.

”Am constatat diversitatea femeilor care-l frecventau, de la tinere artiste în căutarea unui părinte spiritual și până la cele mai rebele femei din generația anilor 1920, a femeilor eliberate, revoluționare, cu personalități culturale puternice, afirmate.” Doina Lemny

Până la 50 de ani, Brâncuși nu a cunoscut o dragoste profundă

Aveți acces la intimitatea lui Brâncuși, prin studierea arhivei personale a artistului. Vă propun un joc de roluri: nu sunteți cecetătorul Doina Lemny, doar femeia Doina Lemny. Cum îl descoperiți pe bărbatul Brâncuși?

Doina Lemny: Eu m-am situat întotdeauna în poziția de cercetător curios și dornic să intre în secretele operei și a celui care a creat-o. Nu m-am putut dedubla și nu am fantasmat niciodată. M-a atras întotdeauna realul și aici îl întâlnesc pe Brâncuși chiar din scrierile lui unde atrăgea atenția asupra inspirației din real, din adevăr. Nu scria el: „Arta este adevărul absolut?” sau „ajungi la simplitate fără voia ta apropiindu-te de sensul real al lucrurilor”?

Nu m-am situat nici în situația unei vizitatoare dornice să-l cunoască pe artist, deși el atrăgea atenția prin autenticul personalității sale. Din interviurile pe care le-am realizat cu ultimele persoane care l-au cunoscut și pe care le-am publicat la editura Vremea în 2020 L-au cunoscut pe Brâncusi / Ils ont rencontré Brancusi, cât și din alte documente, am reținut că, sub aparența unei amabilități și bonomii evidente, artistul era foarte strict în a impune un anume comportament vizitatorilor săi.

Este la fel de adevărat că era mai îngăduitor față de femei pe care le respecta în mod deosebit, cărora le arăta o deschidere și înțelegere mai mare, cred, în numele fragilității feminine.M-a confortat și când am constatat diversitatea femeilor care-l frecventau, de la tinere artiste în căutarea unui părinte spiritual și până la cele mai rebele femei din generația anilor 1920, a femeilor eliberate, revoluționare, cu personalități culturale puternice, afirmate.

Sunt împăcată cu mine însămi pentru că am avut această intuiție chiar înainte de a parcurge toate aceste informații: Brâncuși a iubit ca orice alt bărbat, și chiar atunci când nu a avut o legătură de dragoste, a fost deosebit de delicat și reținut.Despărţirea de persoana iubită n-a fost niciodată în urma unor episoade scandaloase, ci într-o ordine a diminuării intensităţii iubirii. Se poate observa aceasta eleganţă și în operă.

Brâncuși a fost un bărbat gelos?

Doina Lemny: Dacă nu aș fi publicat corespondența artistului cu dansatoarea elvețiancă Marthe Lebherz, apărută și în română la editura Vremea în 2022 –Brâncusi și Marthe sau povestea de iubire dintre Tantan și Tonton, ale cărei fotografii și obiecte le veți vedea în expoziție, nu aș fi putut răspunde la această întrebare.

Această corespondență este extrem de interesantă pentru că narează ivirea acestei iubiri târzii pentru el – la 50 de ani, iar Marthe, 20 de ani –, maturizarea ei și destrămarea ei. Mi-am pus întrebarea dacă până la această vârstă Brâncuși nu a cunoscut o dragoste profundă. Probabil că nu, din moment ce avea un țel, acela de a-și găsi drumul propriu în artă:

„Cu ocazia faptului că am vârsta de o jumătate de secol […] drumul pe care l-am ales a fost lung şi greu” – mărturisea el într-o notă de atelier. Atunci când și-a văzut opera împlinită și prezentată ei în cele mai renumite galerii americane, pare că și-a permis să acorde timp și energie inimii.

Cunoscând-o pe tânăra dansatoare elvețiancă, el se „aruncă” în această dragoste pe care o trăiește ca un adolescent obsedat de iubita lui pe care o protejează, dar și pe care o suspectează uneori de înșelăciune. Sunt schimburi de fraze preluate din corespondență care-l arată ca pe un îndrăgostit posesiv.

”Sunt împăcată cu mine însămi pentru că am avut această intuiție chiar înainte de a parcurge toate aceste informații: Brâncuși a iubit ca orice alt bărbat, și chiar atunci când nu a avut o legătură de dragoste, a fost deosebit de delicat și reținut.” Doina Lemny

Brâncuși nu s-a căsătorit niciodată și nu a recunoscut copilul născut din relația cu Vera Moore

Este adevărat că, dintre toate femeile-muze care au fost în viața și atelierul lui Brâncuși, Margit Pogany i-a influențat destinul artistic și viața personală?

Doina Lemny: Opera Domnișoara Pogany a rămas în memorie prin scandalul pe care l-a provocat în 1913 la expoziția de la Armory Show din New York, dar ea este doar un exemplu din seria de opere care au marcat actul de modernizare pe care l-a produs Brâncuşi. Artista maghiară Margit Pogany a constituit modelul unei opere emblematice și o femeie de care Brâncuși era legat printr-o tandră prietenie.

El și-a stăpânit destinul și nu s-a lăsat pradă lui. După cum a decis și pentru cursul vieții personale. Chiar dacă a avut anumite sensibilități pentru una sau mai multe persoane din anturajul lui, el a avut forța să-și urmeze drumul fără să fie pierdut în meandrele sentimentelor. Este și unul din motivele pentru care nu și-a constituit niciodată o familie. Familia lui erau operele, creațiile lui cărora părea că le insuflă viață ca un vrăjitor.

Vorbiți despre unele dintre iubitele sale, ca prezențe constante în viața artistului: dansatoarea elvețiană Marthe Lebherz și pianista de origine britanică Vera Moore. Ce înseamna prezențe constante în viața lui Brâncuși?

Doina Lemny: Atât Marthe Lebherz, cât și Vera Moore au marcat două momente de iubire pe care Brâncuși le-a trăit în perioade diferite: ele nu puteau fi prezenţe constante. Ele s-au succedat în viața sentimentală a artistului.

Dacă Marthe a locuit un scurt timp în atelier în 1926-1927, Vera avea propria locuință; ea a fost ultima iubire a lui Brâncuși. El nu și-a dorit să trăiască împreună cu una din aceste femei pentru că avea nevoie de independență și de libertatea de a crea.

A mărturisit de mai multe ori că pentru a avea o parteneră, trebuie să-i dedici timp și atenție. Ori el nu putea să asume această cerință. De aceea nu s-a căsătorit niciodată și nici nu a recunoscut copilul născut din dragostea lui cu Vera Moore. Nu a putut să-și asume paternitatea pentru că nu a dorit-o niciodată.

A ajutat-o însă pe Vera să susțină școlaritatea băiatului John Moore. El considera că operele lui sunt copiii lui și nu mai găsea loc pentru altceva. Opera ocupa tot spațiul mental al artistului

A fost Brâncuși o personalitate ambiguă?

Doina Lemny: Brâncuşi avea o personalitate complexă, nu ambiguă. În el regăsim o forță de caracter afirmată, o dorință arzătoare de a impune o anume viziune a operei de artă, o ambiție nemărginită în a-și urma drumul.

Vă propun să ne oprim pe scurt la scandalul provocat în epocă de lucrarea ”Princess X”. De ce a scandalizat lucrarea?

Doina Lemny: Sculptura Prințesa X  a provocat stupefacția contemporanilor săi cu ocazia instalării ei la Salonul Independenților din 1920 de la Paris din cauza formei ambigue, considerată de “prieteni” precum Picasso și Matisse o operă pornografică.

Simplificarea extremă a bustului intitulat Femeie privindu-se în oglindă a dus la o formă care putea fi văzută ca un bust de femeie sau ca un falus căruia artistul îi atribuie titlul de Portretul Prințesei Marie Bonaparte.

Care a fost adevărata relație dintre prințesă și artist? Înțeleg că prințesa Marie Bonaparte care a inspirat lucrarea este prezentă în expoziția de la Art Safari.

Doina Lemny: Brancusi n-a cunoscut-o niciodată pe prințesa Marie Bonaparte, iar ea nici nu auzise de acest artist. Ea trăia în alte sfere ale aristocrației, departe de mediile avangardei. Din cercetările făcute de mine în arhivele prințesei și din discuțiile cu specialiștii care au studiat personalitatea acestei femei, am înțeles că ea nici nu avea cunoștință de acest bust căruia artistul i-a atribuit ulterior un alt titlu, de Prințesa X.

El era însă la curent cu problemele personale ale acestei prințese care a urmat o psihanaliză cu Sigmund Freud și căruia i-a tradus opera în franceză, în 1925. Evocăm bineînțeles această operă în expoziție pentru că Brâncuşi a fotografiat-o din diferite perspective și sub diferite lumini, punând în valoare armonia și noblețea acestei forme.

”Nu toate femeile care i-au fost apropiate au inspirat câte o operă, dar ele i-au permis să observe, diferite atitudini, diferite posturi, pe care ochiul lui de artist le surprindea cu discreție. El s-a hrănit din aceste prezențe, din conversațiile cu ele.” Doina Lemny

Dacă bărbații ar avea acces la întreaga arhivă Brâncuși, ce ar putea învăța de la artist, despre succes, relații și femei?

Doina Lemny: Bărbații au fost primii care au văzut arhivele Brâncuși și aș da un exemplu strălucit: Sidney Geist care, pentru a-l înțelege pe artistul care l-a fascinat încă din adolescența sa (din ecourile expozițiilor de la Brummer Gallery de la New York din 1926 si 1933), „a scotocit” în toate arhivele pe care le-a găsit pretutindeni atunci când ele nu erau în posesia Muzeului național de artă modernă din Paris.

Și-a dedicat întreaga viață lui Brâncuși tocmai pentru a găsi autenticul și nu a interpreta prin supoziții anumite opere. În interviul pe care i l-am luat la New York în noiembrie 1995 și pe care l-am publicat în 2020 în volumul amintit la editura Vremea, el își exprima fascinația când l-a descoperit pe Brâncuși:

„Am văzut acolo pe Brâncuşi, opera, nu omul. El venise la prima expoziţie, în 1926. Dar opera m-a şocat… minunată, atât de neobişnuită ca şi cum venea dintr-o altă planetă, dintr-un alt spaţiu. Era atât de insolită încât mă gândeam că nu voi putea niciodată fi influenţat de o atât de înălţătoare creaţie. Eram deci foarte conştient de valoarea lui Brâncuşi. Credeţi-mă, eram ca fermecat când m-am dus să-l văd la Paris în 1949”.

Dar când s-a dus la Paris și l-a întâlnit, artistul era obosit și-și luase rolul de „showman”, de muzeograf al propriului muzeu. Același Sidney Geist a descoperit și relatat câteva aspecte din viața personală a artistului evocând busturile de femei şi modelele lor. N-a avut însă acces la corespondența cu cele două mari iubiri ale artistului, cu tânăra dansatoare elvețiancă Marthe Lebherz și cu pianista englezoaică Vera Moore.

După 60 de ani, am avut eu această ocazie să găsesc aceste corespondențe pe care le-am exploatat, combinându-le și cu alte arhive private pe care le-am cercetat. Dar nu cred că am făcut-o pentru că sunt femeie, ci pentru că aceste corespondențe m-au ajutat să răspund unor întrebări care mă urmăreau. Arhiva, repet este deschisă tuturor – bărbați și femei – celor interesați care ar dori să completeze anumite aspecte din personalitatea artistului.

Brâncuși a fost omul cu problemele, bucuriile și suferințele lui

Ați adus în actualitate formula „șaman și showman” care îi aparține lui Reginald Pollack. Cum să o înțelegem?

Doina Lemny: Am folosit de multe ori această formulă a lui Reginald Pollack, artist american care a fost pentru un timp vecin cu Brâncuși în Impasse Ronsin, pentru că mi s-a părut foarte potrivită în a-l caracteriza pe bătrânul artist care-și transformase atelierul într-un adevărat muzeu și pe care-l administra singur transformându-se într-un adevărat muzeograf.

Prezența lui în atelier și vizitele animate de el dezvelind anumite opere importante cu gesturi teatrale, impresionau pe cei care păreau că asistă la un adevărat spectacol. Cât despre denumirea de “șaman” – această denumire face aluzie la felul lui de a fi, de a privilegia liniștea atelierului său pentru a medita și a se exprima în fraze scurte, renumitele aforisme pe care le nota și le transforma neîncetat.

Expoziția de la București are acest ton: Brâncuși „șaman și showman”?

Doina Lemny: Expoziția însă are ca punct de plecare cartea mea despre muzele lui Brâncusi, despre relațiile lui cu femeile care completează această atmosferă de la atelier. Prin fotografii, documente, secvențe din filme, obiecte care au aparținut acestor muze, desene și câteva sculpturi, încercăm să evocăm personaje importante din viața lui Brâncuși care, prin personalitatea lor au influențat crearea unor operele emblematice precum Muza adormită sau Domnișpara Pogany.

Nu toate femeile care i-au fost apropiate au inspirat câte o operă, dar ele i-au permis să observe, diferite atitudini, diferite posturi, pe care ochiul lui de artist le surprindea cu discreție. El s-a hrănit din aceste prezențe, din conversațiile cu ele. Acest aspect este foarte dificil de reprezentat într-o expoziție: de aceea am făcut apel la moștenitorii unora dintre ele care au binevoit să împrumute documente și chiar obiecte care le-au aparținut.

Se spune că Brâncuși trăia foarte simplu, că își trata oaspeții care veneau în atelierul său cu mămăligă. Sunt legende țesute în jurul artistului?

Doina Lemny: Atelierul era locul lui de viață, de creație, de odihnă. Dar aceasta nu înseamnă că s-a retras ca un pustnic, detaşat de lume. Dimpotrivă, el și-a creat un spațiu în care-și primea prietenii și unde se încingeau discuții aprinse despre evenimentele din mediul artistic și literar.

În aceste serate, Brâncuşi pregătea dineuri care au devenit renumite, mai ales când se evocă renumita mămăligă care, știm cu toții, că nu este specific românească, însoțită de pulpa de miel pregătită în cuptorul pe care el însuși l-a construit. “Îi plăcea să aibă o sticlă cu vin românesc, dacă i-o aducea cineva, dar el nu ar fi căutat-o niciodată – își amintea Sidney Geist. Pregătea un fel de amestec de brânză şi foarte bune salate româneşti.”

 E adevărat că purta haine simple, care aduceau cumva, cu cele tradiționale,  românești?

Doina Lemny: Cât despre îmbrăcămintea lui, același Sidney Geist care l-a cunoscut pe Brâncuși în 1949, mi-a declarat foarte clar: “costumul alb de care îşi amintesc cei care l-au cunoscut era un halat de lucru, iar oamenii au crezut că este un costum popular românesc. N-am văzut nicio fotografie a lui Brâncuşi în costum popular românesc. Era încălţat în saboţi, or saboţii nu sunt încălţări româneşti. Nimic din ceea ce purta nu amintea de folclorul românesc. Totul este o imagine romantică la care el n-a contribuit.”

Sunt acestea legende țesute și din timpul vieții mai ales de compatriotii care l-au vizitat și poate și de anumiți vizitatori impresionați de simplitatea ținutei pe care o interpretau ca pe un costum românesc.

Brâncuși a fost discret și pudic, dezvăluia puțin din viața lui, preferând misterul

După moartea sa, Brâncuși a fost prezentat prin acest filtru-clișeu, de ”sfânt”? De unde dorința asta de ”canonizare a sa”?

Doina Lemny: Acest termen a fost lansat deja imediat după moartea artistului când fostul lui coleg și prieten Peter Neagoe a scris un roman biografic pe care l-a intitulat Sfântul din Montparnasse. Romanul este rezultatul conversațiilor pe care autorul și soția sa le-au avut cu Brâncuși în ultimul an al vieții sale, când el povestea din amintiri, schimbând și numele personajelor și anumite detalii din viața. Este o ficțiune și deci trebuie luată ca atare.

Devenit faimos încă din 1913 prin scandalul provocat de una din operele prezentate (Mlle Pogany-Domnișoara Pogany) la marea expoziție internațională de la Armory Show din New York, Brâncuși și-a continuat ascensiunea care a atins culmile cele mai înalte ale celebrității.

Era deci firesc ca în țara sa de origine să nu trezească, la început curiozitatea, și apoi admirația și mândria. Foarte repede, România și l-a reapropiat și l-a transformat într-un simbol al creativității românești, construind o narațiune colectivă în jurul figurii sale. Astfel destinul individual al „geniului” creator provenit din însăși cultura poporului român devine treptat o metaforă a destinului cultural al țării și transformă moștenirea ancestrală într-o formă de artă universală.

Este un caz singular care a fost cultivat în permanență, chiar și în perioada comunistă – regimul avea nevoie de reprezentanți de seamă! – și mai ales în ultimii ani, când, într-adevăr, Brâncuși a devenit o personalitate celebrată sub toate formele, un brand, o figură aproape sacră, de neatins.

De aici, și instituționalizarea sa prin instalarea ca figură majoră, dacă nu unică, în istoria artei universale. Este desigur o consacrare supremă, dar nu trebuie să uităm că în spatele acestui artist excepțional se află omul cu problemele lui, cu bucuriile și suferințele lui.

„Oamenii înguști la minte nu văd decât carcasa – le scapă esența lucrurilor.” Brâncuși. Arta este adevărul absolut. Note și aforisme, Doina Lemny, Editura Polirom.

Cine este Brâncuși, omul și artistul, așa cum îl descoperă Doinia Lemny?

Doina Lemny: Prin această ediție din care citați, am dorit să mă apropii cât mai mult de Brâncuși prin redarea exactă a celor scrise de el și nu interpretarea sau reluarea spuselor lui. Autenticul este regula care mă urmărește, pentru că am convingerea că numai astfel îl putem înțelege, pe el și opera sa de care este legat organic.

El trăia prin opera sa și cu ea; scrierile sale sunt o prelungire a creației, aș zice o oglindă a gândirii sale. Pentru mine, el este același pe care l-am intuit dintotdeauna: omul dedicat în întregime artei sale fuzionând cu ea. Dar aceasta nu înseamnă că era rupt de realitate, de cei care-l înconjoară, pentru că altfel n-ar fi putut crea: el se inspira din realitate, pe care o trăia în modul său. Nu întâmplător el evoca adesea legătura dintre real, adevăr și operă.

Aș dori ca să descoperiți răspunsul în expoziția „Brâncuși și muzele sale” pe care am pregătit-o pentru Art Safari New Museum (perioadă de vizitare: 18 sept.-20 dec. 2026), și unde sper să îl priviți pe Brâncuși altfel, prin ochii muzelor, mai precis prin fotografii, documente inedite, video, obiecte personale și sculpturi.

Cariera mea de istoric și curator a fost puternic ancorată în marele crez al lui Brâncuși: să îi privim opera până o vedem și o înțelegem. În cazul meu, cu experiența de muzeograf-cercetător la Centrul Pompidou, am fost aproape de arhive, de atelierul lui cu toate operele, de donația pe care el a făcut-o statului francez și de gândurile lui, de schițe, note de jurnal, corespondență. Toate acestea constituie baza și unghiul prin care îl privesc pe Brâncuși: cât mai aproape de el.

Prin această expoziție care se deschide în această toamnă la Art Safari New Museum, în Amzei 13, București, dar și prin volumul Muzele lui Brâncusi publicat în traducere românească la editura Vremea, îmi propun să îl aduc pe Brâncuși mai aproape de publicul român. Iar relația cu muzele este esențială pentru înțelegerea lui.

Așa că nu vă ofer un răspuns complet, ci vă invit să vedeți expoziția, să citiți cartea cu ilustrații superbe, unele publicate în premieră și să îl priviți pe Brâncuși până descoperiți dacă există sau nu o separare între artist și bărbat.

În ce cheie să-l citim pe Brâncuși: un bărbat discret cu viața sa intimă? Indiferent la zvonurile și bîrfele din societate despre relațiile sale cu femeile? Doritor să fie perceput mult mai uman după moartea sa?

Doina Lemny: Oare putem să-l citim pe Brâncuși? Nici el nu-și dorea să fie descris și “citit” ca într-o carte. De altfel, în scrierile sale, el lasă libertatea de a fi interpretat, el și opera sa, printr-o căutare personală, printr-o reflectare și un dialog instaurat între operă și privitor, și nu printr-un sistem prestabilit: “Dacă cineva nu găsește cheia, eu nu i-o pot da” – repeta el.

Brâncuși a fost un om discret și pudic, dezvăluia anumite părți din viața lui, lăsând o umbră de mister, așa cum și opera sa păstrează secrete pe care le dezvălui fără “scheme” și “chei”, ci printr-o privire profundă și o abordare fără prejudecăți.

Expoziția de la Art Safari New Museum prezintă câteva aspecte inedite ale vieții și operei lui Brâncuși care conduc la concluzia că omul și opera sunt organic legate, opera fiind oglinda acestei vieți discrete și demne care n-a cunoscut scandaluri sentimentale și nici rupturi dramatice.

 

***

Cred că este greu să nu-l iubești pe Brâncuși, să nu te lași fascinat de el. Și mai cred că are atât de multe nuanțe de dezvăluit, încât nu prea poți să spui ” a fost”. Brâncuși este. Și te  invit să vizitezi această expoziție uncă în România, „Brâncuși și muzele sale”, organizată de Art Safari New Museum, curator Doina Lemny, despre care găsești aici.

Mulțumiri speciale Doinei Lemny pentru amabilitatea de a-mi fi acordat acest interviu și pentru fascinanta ilustrație pusă la dispoziție.