„Educaţia unei femei ţine de două lecţii: nu ieşi din casă fără ciorapi, nu ieşi fără o pălărie”, spunea Coco Chanel. Astăzi, fraza pare să vină dintr-o lume aproape dispărută, una în care eleganţa avea ritualurile ei, iar o pălărie nu era doar un accesoriu, ci o formă de prezenţă.

Poate de aceea pălăriile m-au fascinat încă din copilărie şi, în acelaşi timp, m-au intimidat. Mergeam cu bunica mea în atelierul unei doamne pe care ea o numea simplu: modistă. Era într-o casă veche din Bucureşti, într-o cameră mică de la subsol, unde pălăriile stăteau unele peste altele ca într-un decor de film.

Catifea, voalete fine, boruri ample, forme pe care le văzusem la tv doar în filmele alb-negru din epoca de aur a Hollywoodului. Bunica îşi cumpăra pălării indiferent de anotimp. Nu am avut niciodată curajul să pun una pe cap. Pălăriile îmi plăceau, dar mă intimidau în acelaşi timp.

View this post on Instagram

Mi-am dorit să stau de vorbă cu Maria-Carmen Syed Abdul Melnic, designer de pălării pe care am descoperit-o pe Instagram. În fotografiile ei, pălăria nu pare un simplu accesoriu, ci un  personaj. Carmen trăieşte în Marea Britanie, creează pentru cliente din întreaga lume, a câştigat premii internaţionale şi este unul dintre oamenii care încearcă să readucă în atenţie o meserie aproape dispărută la noi: aceea de modistă.

Carmen trăieşte astăzi în Marea Britanie, creează pentru cliente din întreaga lume şi face parte dintr-o categorie rară de artizani care transformă obiectele în personaje. Pălăriile ei nu sunt cuminţi şi nici strict decorative. Au dramatism, volum, umor, uneori chiar teatralitate. Unele par inspirate din cursele de cai, altele din flori exotice sau din creaturi fantastice. Toate au însă ceva foarte clar: curaj.

Iar Carmen vorbeşte despre ele cu aceeaşi pasiune calmă cu care alţii vorbesc despre locurile în care se simt acasă.

„Eu văd pălăria ca pe punctul de exclamaţie al unei ţinute. Este acel detaliu care schimbă complet prezenţa unei femei. Şi cred că nu e doar despre estetică. Am întâlnit foarte multe femei care mi-au spus că, în momentul în care îşi pun o pălărie, se simt altfel.”

În România, pălăria a rămas încă asociată aproape exclusiv cu ocaziile speciale. O apariţie rară, purtată mai degrabă cu precauţie decât cu naturaleţe. Carmen crede că nu lipsa eleganţei este problema.

„Cred că multor femei le este teamă să poarte pălărie pentru că atrage atenţia. Şi atunci apare întrebarea aceea: dacă nu poartă nimeni, de ce aş purta eu? Dar pălăria exact asta face. Te obligă să nu te ascunzi. Şi există o diferenţă foarte mare între a purta o pălărie şi a te lăsa purtată de ea. Trebuie să existe naturaleţe. Să simţi că eşti tu acolo.”

Vorbeşte despre eticheta pălăriei cu o eleganţă care aminteşte de vremurile în care asemenea detalii făceau parte din viaţa de zi cu zi.

„Sunt reguli mici, dar care schimbă complet felul în care arată o pălărie purtată corect. Elasticul, de exemplu, trebuie întotdeauna prins la spate şi să nu se vadă. Niciodată în faţă. Iar pălăriile mici, fascinatoarele, se poartă uşor într-o parte. Există chiar şi reguli vechi de etichetă care spun că doamnele poartă pălăria pe partea dreaptă, iar domnii pe stânga, pentru că femeia stă în dreapta partenerului şi astfel nu se lovesc pălăriile între ele.”

În Marea Britanie, unde trăieşte acum, cultura pălăriei există încă într-un mod firesc, aproape ceremonial. Nu doar în jurul Casei Regale, ci în însăşi ideea de eleganţă socială.

„Acolo există respect pentru meseria aceasta şi pentru tradiţiile care ţin de ea. Pălăriile se poartă la nunţi, la botezuri, la petreceri, la cursele de cai, chiar şi la balurile adolescenţilor. Fetele poartă fascinatoare fără să simtă că este ceva extravagant. Face parte din cultură.”

Când vorbeşte despre Royal Ascot, tonul i se schimbă uşor, ca şi cum ar descrie mai degrabă un spectacol decât un eveniment monden.

„La Ascot există reguli foarte stricte legate de dress code şi de pălării. Sunt zone în care poţi intra doar dacă pălăria respectă anumite dimensiuni. Şi este extraordinar de frumos de văzut câtă atenţie acordă femeile acestor apariţii. Unele îşi pregătesc ţinutele cu luni înainte. Îşi doresc ceva spectaculos, sofisticat, memorabil. Pălăria devine aproape o declaraţie.”

Una dintre clientele ei din America i-a cerut o creaţie pentru aniversarea a 150 de ani de Kentucky Derby. Carmen a construit atunci o piesă aproape sculpturală.

„Am creat o pălărie în formă de potcoavă uriaşă. În centru avea un trandafir din care ieşea un Pegas. Kentucky Derby este numită şi «Run for the Roses», pentru că armăsarul câştigător este acoperit cu o pătură de trandafiri naturali. Îmi place foarte mult să construiesc poveşti în jurul unei pălării, nu doar obiecte frumoase.”

Poate cel mai surprinzător lucru este că lumea aceasta a pălăriilor a apărut în viaţa ei relativ târziu. Înainte de asta fusese profesoară de limbi străine. Desenase mereu, învăţase cusături tradiţionale de la bunica maternă şi puţină croitorie de la cealaltă bunică, dar nimic nu îi dăduse sentimentul că acolo îi este locul.

„În primăvara lui 2021 am făcut prima pălărie şi a fost dragoste la prima vedere. Eram în Marea Britanie şi urmasem nişte cursuri online pentru începători. Am făcut un top-hat, apoi un fascinator şi am avut instant senzaţia aceea foarte clară: asta vreau să fac toată viaţa.”

Vorbeşte despre materiale aproape afectiv. Preferă sinamay-ul, fibra naturală folosită în mod tradiţional pentru pălării, dar pasiunea ei adevărată pare să fie crinolina, un material despre care multe modiste spun că este dificil şi imposibil de controlat.

„Crinolina este neascultătoare. Dar tocmai asta îmi place la ea. Meseria aceasta m-a învăţat că atunci când ai impresia că ai încercat tot şi nimic nu funcţionează, mai există încă o posibilitate. Trebuie doar să continui.”

Din crinolină a creat şi dragonul care i-a adus unul dintre cele mai importante premii internaţionale. Îşi aminteşte că membrii juriului i-au spus atunci că „a făcut crinolina să cânte”.

Dincolo de premii, rămâne însă o poveste pe care o spune fără dramatism, aproape cu luciditate: perioada în care şi-a pierdut temporar vederea, în urma unei reacţii severe după vaccinul COVID. În acel moment participa deja la competiţii internaţionale şi continua să lucreze, deşi nu mai distingea bine chipurile oamenilor sau anumite culori.

„Nu mai puteam să recunosc feţele decât de foarte aproape şi nu mai vedeam bine diferenţele dintre anumite nuanţe. Mama m-a ajutat enorm în perioada aceea. Şi totuşi am continuat să lucrez, am trimis pălăria la concurs şi am primit o menţiune. Apoi au urmat alte premii. Cred că atunci am înţeles cât de mult iubesc ceea ce fac.”

O pălărie cere prezenţă. Cere asumare. Iar Carmen a înţeles perfect asta.

„Pentru mine lumea aceasta înseamnă exact ceea ce mi-am dorit întotdeauna: culoare, flori, pene, paiete, lucruri frumoase şi libertatea de a crea orice îmi trece prin minte. Cred că nu mi-aş putea imagina o viaţă mai frumoasă.”