Am văzut Diavolul se îmbracă de la Prada 2. Recunosc că am ajuns la cinema, având în minte filmul din 2006. Mi-am zis:ce ar putea  americanii să mai scoată în  partea a doua? au tras de poveste, cu mult marketing, dar pe fond, o să fie un film subțire cu niște personaje șterse de praf, cu fashion pe săturate și cam atât.

M-am înșelat! Diavolul se îmbracă de la Prada 2 este un film care aduce în discuție probleme și întrebări, de care foarte mulți ne temem. Au făcut un film care folsește moda ca un fundal, dar pune toate luminile pe tot ecosistemul din jur: presa, jurnaliștii, brandurile, publicitatea.

Filmul vorbește despre jurnalismul clasic epuizat în fața digitalului, de articolele online care devin istoria internetului  după doar câteva minte de lectură în metrou sau la micul dejun, despre titlurile clickabile, dar care pe fond sunt ineficiente dacă în spatele publicației nu stă armata de branduri care să o sponzorizeze….

În sala de cinema au fost specialiști din fashion, jurnaliști, publicitari și branduri. Mă gândesc că toți au cam râs și natural și forțat la Diavolul se îmbracă de la Prada 2 care nu are nimic ostentativ, nimic forțat. Nu dau spoilere, doar vă introduc în atmoseferă și vă ofer, cu stil argumente pentru a merge să-l vedeți.

După douăzeci de ani, moda nu mai este aceeași și, evident nici lumea. Dar, sunt unele prezențe care știu să rămână și să devină  imposibil de înlocuit. Diavolul se îmbracă de la Prada 2 prezintă acele foarte puține personaje care reușesc să iasă din film și să rămână relevante în viața reală. Și nu e vorba de nostalgie, ci de reperele de stil, de atitudine, de a fi pe care acestea le fixează.

Miranda Priestly este unul dintre ele. Cu douăzeci de ani mai în vârstă, la 76 de ani( vârsta actriței Meryl Streep) revenirea ei nu are nimic triumfalist. Nu simți că se întoarce ca să recucerească ceva, ci mai degrabă, că nu a plecat niciodată. The Devil Wears Prada 2 nu repetă formula care a funcționat atât de bine prima dată, despre visul de a intra într-o lume inaccesibilă, ci despre ce se întâmplă după ce ai ajuns acolo și lumea se schimbă rapid  în jurul tău.

Regizorul David Frankel explică cheia în care este important să vezi filmul din 2026:

„Epoca jurnalismului tipărit s-a schimbat. Lumea s-a schimbat. Primul iPhone a apărut la un an după lansarea primului film și, într-un fel, acela a fost începutul sfârșitului. Pe măsură ce presa scrisă a continuat să decadă, a devenit firesc să explorăm această transformare și să vedem unde au ajuns aceste personaje.”

Și cred că aici este, de fapt, miza reală a acestui sequel. Nu revenirea în sine, ci întrebarea pe care o evităm cu toții, indiferent de industrie: ce faci când lucrurile care te-au definit nu mai funcționează la fel?

The Devil Wears Prada 2 de la ascensiune la rezistență

Miranda, așa cum o (re)interpretează Meryl Streep, nu devine mai „umană” în sensul clasic și nici nu caută să fie. Dar capătă ceva mult mai interesant: conștientizare. Nu o vedem slăbită, ci atentă, calculată într-un alt fel.

„Filmul începe cu Miranda în vârf, dar  lumea se clatină. Brandul este amenințat, modelul de business al revistelor se destramă, iar presiunea de a conduce o companie mare devine tot mai apăsătoare.”-Meryl Streep,

Este o imagine exactă pentru tot ceea ce înseamnă moda astăzi. Și, în egală măsură, pentru toate publicațiile care au fost forțate să învețe să existe din nou, într-un context complet diferit.

„Probabil că este puțin mai directă, pentru că, odată cu timpul, îți pasă din ce în ce mai puțin de cum sunt primite lucrurile pe care le spui. Este mai liberă, dar și mai conștientă că poziția ei este mai fragilă. Și știe asta.”-Meryl Streep,

Această combinație, libertate și fragilitate este, de fapt, noua definiție a puterii. Nu control absolut, ci capacitatea de a rămâne relevant chiar și atunci când contextul nu mai este de partea ta. În contrast, Andy Sachs nu mai are nimic de demonstrat. Și tocmai asta o face atât de plăcută acum. Interpretată de Anne Hathaway, ea este probabil cel mai recognoscibil tip de femeie din prezent: competentă, sigură pe ea, dar fără rigiditate.

„Andy a rămas fidelă sieși în ultimii 20 de ani. A făcut alegeri în care a crezut și a mers pe un drum care i-a adus împlinire. Viața ei nu arată ca a altora, dar arată ca a ei și este fericită cu asta.”-Anne Hathaway

Nu mai există acel conflict interior care o definea în primul film. Există claritate. Și o formă de liniște pe care o recunoști imediat.Este, dacă vrei, exact opusul Mirandei. Dar nu în competiție cu ea, ci ca o alternativă validă.

„Are încredere profesională, știe cum funcționează lucrurile, are chiar și un anumit tip de putere acum. Dar a rămas o persoană caldă, genul de om cu care vrei să lucrezi și cu care vrei să fii prieten.”-Anne Hathaway

Fiecare look, o arhivă personală, nu un moment viral

Ce mi se pare însă cu adevărat reușit este felul în care filmul tratează moda. Fără isterie. Fără dorința de a epata cu orice preț. Cu o maturitate care se simte în fiecare alegere. Costumele nu sunt doar estetice, sunt narative. Fiecare ținută spune o poveste despre cine au devenit aceste personaje. De la Chanel și Valentino la piese vintage descoperite întâmplător, garderoba devine o arhivă a experiențelor. Și Dior care aici intră în rolul pincipal, eliminând Chanel din ”distribuția principală a brandurilor” în The Devil Wears Prada 2

Designerul Molly Rogers spune:

„Nu voiam ca lucrurile să pară a fi parte dintr-un trend. A trebuit să renunț la piese despre care știam că nu vor rezista în timp, chiar dacă îmi plăceau. Ținutele trebuiau să dureze.”

Și este, sincer, una dintre cele mai inteligente decizii. Pentru că moda nu mai are nevoie să fie doar actuală. Are nevoie să fie relevantă pe termen lung. În cazul lui Andy, această direcție se traduce într-un stil care pare construit în timp, nu pentru un moment.Miranda nu urmează trenduri. Le ignoră:

„Am pornit de la ideea de ‘feminin masculin’. Un amestec între Annie Hall și Katharine Hepburn:veste, sacouri moi, pantaloni cu talie înaltă. Miranda își păstrează „uniforma” iconică: sacouri structurate și fuste conice, reinterpretate modern. Silhueta ei rămâne constantă, aproape ca o armură. Sacouri impecabile, fuste precise, detalii atent controlate.Nu s-a schimbat apetitul ei pentru muncă, pentru ceea ce iubește. Pentru ceea ce face extraordinar de bine.Și totuși, există o fisură. O vulnerabilitate subtilă. O oboseală pe care nici moda nu o poate ascunde.Nu este un stil care țipă. Este unul care rămâne cu tine.”

Filmul traversează două capitale ale modei: New York și Milano

De la birourile Runway reinventate, până la Galleria Vittorio Emanuele II și Academia Brera, fiecare spațiu reflectă tensiunea dintre tradiție și modernitate.Există și o dimensiune vizuală care merită menționată, mai ales în secvențele din Milano, unde filmul devine mai lent, dar nu plicticos și își permite să respire. Nu mai este doar despre ritm și presiune, ci despre atmosferă.

Anne Hathaway descrie unul dintre aceste momente într-un mod foarte simplu, dar extrem de sugestiv.Și cred că exact asta face filmul bine: nu încearcă să fie mai spectaculos decât primul. Încearcă să fie mai sincer:

„Am fost acolo când se filma scena cu Meryl în Galleria și a fost unul dintre cele mai frumoase cadre pe care le-am văzut vreodată. După prima dublă, am mers la ea și i-am spus: nu ai fost niciodată mai frumoasă decât în acest moment.”

În final, The Devil Wears Prada 2 nu este despre modă în sensul superficial al cuvântului. Este despre timp, despre alegeri, despre ce păstrezi și ce lași în urmă. Așa cum spune David Frankel:

„Dacă primul film era despre descoperirea de sine, acesta este despre o femeie matură care se confruntă cu realitatea alegerilor pe care le-a făcut.”

Și poate că, dincolo de toate, asta rămâne: nu ideea de succes, ci felul în care alegi să continui după ce l-ai atins. Miranda nu se reinventează spectaculos.Nu se justifică.Nu se adaptează vizibil.Dar nici nu dispare. Și, în moda de astăzi, poate că asta este cea mai rară formă de putere.

„That’s all”! Ador replica Mirandei.