#PODCASTSPECIAL

PODCAST:Despre „paradoxul adversității” și ce faci când viața te pune la încercare.

Episodul de azi este un mix de  storytelling și e-learning, despre cel mai important coeficient comunicațional, cel de adversitate și pe care se clădește solid brandul de gândire.

Transcript episod

Mă preocupă de ceva vreme acest subiect, mai ales că într-un sens comun, în ultimul an și jumătatea viața ne-a pus pe toți la încercare. Am văzut oameni despre care puteam să jur că sunt precum stânca de puternici, acum sunt pur și simplu doborâți. Și în egală măsură i-am descoperit pe alții de o forță uriașă, dar pe care, în trecut îi consideram fragili.

Pe mine însămi perioada aceasta de un an și jumătate m-a ajutat să mă cunosc și mai mult și mai bine. M-a făcut să mă descopăr și să îmi argumentez că da, la unele capitole sunt așa cum cred, la altele mai am de lucrat, dar am descoperit că există în mine și o altă Antoaneta la care nu m-am gândit niciodată. Dacă vreți, m-am descoperit ca într-un joc de oglinzi multiple.

Așadar, ce face deosebirea dintre cei puternici  și cei care cedează ? Care este factorul cheie care face diferența?  Rezistență? Reziliență? Da, sunt două răspunsuri posibile. Dar nu este tot. Este cu mult mai mult. Iar răspunsul în totalitatea lui îl vei afla în partea a doua a episodului de azi, despre „paradoxul adversității” și ce faci când viața te pune la încercare.

Pentru mine este și  mai provocator acest episod, pentru că  mi-am propus  să comunic  toate aceste informații, fără să  cad în păcatul teoretizărilor. Astfel că am construit episodul de azi într-un mix de  storytelling și  e-learning. Sper că varianta să funcționeze. Așa dar să începem cu … storytelling.

Storytelling

Mi-am petrecut vacanțele și o mare parte din copilărie, la țară, la bunicii mei paterni. Era un sat, la câmpie, în inima Bărăganului, cu oameni care încă mai păstrau ceva din esența țăranului român. Acea esență nepervertită de anii comunismului. Mă împrietenisem cu toți copiii din sat și colindam toate ulițele.

Alergam toate orătăniile din curte, plecam cu cățeii după mine, iar seara adormeam pe prispă, înconjurată de pisici și  ruptă de oboseala frumoasă de peste zi. Mâncam fructele direct din copaci, sau chiar de pe jos, fără teama de bacterii, virusuri sau alte boli. Totul era curat, ca natura însăși.

Mergeam la udat grădina de legume, dădeam de mâncare animalelor din curte. Uneori mergeam la pădure cu bunicul, urcată pe cal lăngă el. Sau pe la început de septembrie, când încă nu eram recuperată de ai mei pentru începerea școlii, mergeam cu căruțele pline cu  butoaiele cu prune la făcut de țuică.

 În satul acela nimeni nu se plângea de singurătate, pentru că toți formau o comunitate puternică. Toate evenimentele mari din viața cuiva, zilele obișnuite, totul era împărtășit între și cu  vecini, oamenii din sat, în două dintre  cele  mai importante locuri: prispa casei și în fața porții.

Mie îmi plăcea mult să stau pe prispa casei. Acolo mă uitam în cutia veche de lemn, la fotografiile familiei, acelea în sepia, ușor pătate și cu patina de trecerea vremii. Aveam o fotografie preferată, cu o țărancă tânără și frumoasă, care ținea în brațe un copil mic. Ea este străbunica mea, Zamfira, sau asa cum i se spunea, Mamare Zamfira și eroina principală din storytellingul de azi.

Mamare a murit la 94 de ani, cu foarte mult inainte sa ma nasc eu. Dar legatura dintre noi doua este dincolo de timp. Zamfira mea draga s-a nascut la final de secol XIX, undeva în Teleorman. A fost o femeie mică de înălțime și gingașă. Dar a avut in ea forța pământului și curățenia sufletului, ca  ploaia de vara pe care o strângea în vasele de lut să își spele părul lung și negru.

Zamfira s-a maritat la 14 ani cu un fecior din satul ei. Ea și Ion se știau de la câmp, de când îi lăsau ai lor la brazdă, să aibă grijă de bucate și de vasele cu apă.Au crescut împreună. Au lucrat pământul împreună, dar viata lor împreună a fost scurtă. Străbunicul Ion a plecat la Războiul cel Mare,  în 1916 și nu a mai venit acasă. A  murit  pe front, in 1917. La plecare, au mers împreună până la marginea satului, ținând de mână pe baiețelul lor de 6 ani, Marin, bunicul meu.

Mamare Zamfira și-a crescut băiatul singură. Și nu s-a plâns absolut de această singurătate.  Nu-i plăcea să i se spună văduvă de război. Dar spunea cu mândrie că bărbatul ei, Ion a plecat cu misiune de la Dumnezeu. Mamare Zamfira nu știa să scrie și nici să citească. Avea o casă mică, cu doar două cămeruțe, sărăcăcioase.

Dar Zamfira era foarte bogată. A avut o forță uimitoare de a nu ceda. Știa că Ion al ei nu se va mai întoarce, dar cu toate astea se ducea din când în când la marginea satului și se uita în zare. Muncea la câmp, la boier. Își ținea casa curată și și-a crescut copilul, pe bunicul, pe care l-a dat și la școală.

Nimeni nu a auzit-o să spună că nu are cu ce, că nu are bani, că este doar o femeie singură. Și a transformat singurătatea dintr-o vulnerabilitate într-o putere. Cum a făcut? A început să le adune în curtea ei  pe celelalte văduve din sat. În casa ei mică, bătrânească în care am dormit și eu în copilărie a construit o comunitate de femei iar ele, la îndemnul Zamfieri  au facut din talentul lor, modul lor de viata. Mamare Zamfira a construit în formă arhaica, prima și singura comunitate de femei antreprenoare din satul ei.

La inceput aduna toate  văduvele din sat, încurajându-le să nu  stea singure în casele lor. Vara, le așeza pe iarba din curtea ei sau iarna le strângea lângă sobă,  pe patul de lemn din casă și le punea să își ostoiască dorul și durerea după bărbații lor,  in florile de pe ii, în modelele țesute pe macate și în costumele cusute de ele.

Boierul pe moșia căruia se afla satu,l a aflat de ce făcea Zamfira. A chemat-o  la conac să arate doamnelor venite de la oraș în vizită la moșie ceea ce producea ea. Doar că Mamare nu s-a dus singură, ci împreună cu mica ei comunitate și cu câte ceva  dintre ceea ce lucrau femeile satului. După modelul Reginei Maria care purta costum popular, cucoanele  din lumea bună au început să fie interesate de iile și fotele lucrate de văduvele satului. Așa au început femeile din sat să vândă ceea ce produceau.

Au mears și la targ si  vindeau și acolo pe bani,  nu multi.  Zamfira aduna bănuț pe bănuț  cât să își trimită  băiatul măcar la școala primară. Mamare  și-a dorit ca băiatul ei, Marin să știe carte. Și a reușit. Cu timpul, comunității de văduve i s-au alăturat și celelalte femei și fete din sat.  Casa Zamfirei a devenit mult prea mică pentru  femeile, fetele și copilele din sat. Și uite așa, împreuna au trecut Al Doilea Razboi, foametea din `46-47, comunismul. Au îmbătrânit împreună. Au văzut crescând generații și generații. Au construit o comunitate care a avut forța să îi susțină pe bărbații satului. Au creat și au lăsat o moștenire.

Iile și costumele lucrate de Mamamre Zamfira și de femeile strânse în jurul ei ne arată că oamenii sunt mai rezistenți fiind  implicați și dedicați și simțind  că aparțin unei  comunități adevarate,  lucrând  împreună pentru un scop comun și că sunt  acolo pentru a se sprijini reciproc.

Coeficientul de adversitate

Opresc povestea aici și revin în anul de grație 2021. Și  mă întorc la titlul acestui episod, Despre „paradoxul adversității” și ce faci când viața te pune la încercare.

ADVERSITATEA. Conform dicționarului Explicativ al limbii române,  adversitatea este împrejurare potrivnică, situație grea, dificultate cu care cineva are de luptat. Există în această definiție verbul a lupta. Hai să desfacem în nuanțe.

Lupta:

  • A se bate corp la corp cu cineva
  • A fi în război cu cineva
  • A se chinui,  a se sforța, a se trudi, a se zbate, a se zbuciuma
  • A (se) lupta „împotriva”, „contra”
  •  A opune rezistență
  •  A înfrunta chinuri, suferințe etc
  • A îndura, a pătimi, a răbda, a suferi
  • A înfrunta dificultățile și neajunsurile existenței

Există aici partea de agresivitatea a luptei.Și să ne uităm și la cealaltă nuanță .

  • A lupta-A învinge-A depune eforturi deosebite, fizice, intelectuale, pentru a realiza, a depăși sau a obține ceva.

Așadar  adversitatea este și despre a depune eforturi pentru a realiza, a depăși un obstacol sau a obține ceva. Depinde de care parte te situezi: agresivitatea sau a depune eforturi pentru a realiza ceva. Dar această alegere pe care o facem este ceea ce transmitem despre noi înșine celor din jur și despre dialogul cu noi înșine.  Este despre comunicarea intra și interpersonală. Este despre coeficientul comunicațional pe care il avem fiecare și care este  brandul gândirii noastre.

Avem de reglat permanent patru tipuri de coeficienți:

  •  Coeficientul de inteligență
  • Coeficinetul de inteligență emoțională
  • Coeficientul de viziune
  • Coeficinetul de adversitate.

Acesta este paradoxul adversități,  cel care ne ajută  cu adevărat să știm cine suntem. Coeficientul de adversitate măsoară capacitatea unei persoane de a face față situațiilor dificile din viața sa. Este coeficientul cheie care  determină  succesul  la locul de muncă, în afaceri, în viața personală.

Coeficientul de adversitate înseamnă că înțelegem,  acceptăm și ne asumăm  că responsabilitatea pentru a depăși o situație grea ne aparține 100%,. Fiecare acțiune pe care o întreprindem, fiecare sarcină pe care o avem de indeplinit trebuie să aibă un sens.

Fiecare lucru pe care-l facem ne învață ceva. Și ne oferă posibilitatea de a dezvolta perseverența. Dar în egală măsură rezultatul obținut este o lecție pentru flexibilitate. Coeficientul de adversitate ne permite să avem o atitudine pozitivă în fața schimbărilor care apar în viața noastră, sau în fața piedicilor întâlnite , rămânând calmi și stăpâni pe noi înșine.

Astfel, coeficientul de adversitate  înseamnă:

SENS!

Nimic nu poate exista în viața noastră fără să avem un sens. Sigur că se poate a și așa,  doar că atunci trăim într-un haos. Sensul este cel care ne menține pe drumul bun și care ne dă toată forța emoțională spre a-l atinge,. Când viața dă cu noi de toți pereții, sensul pe care noi ni l-am atribuit ne ajută să ne ridicăm de la pământ,  să ne scuturăm de praf și să găsim soluția și calea de a continua.

Responsabilitatea!

Este asumare si responsabilitatea asupra propriei vieți.  În mâinile  noastra stă totul. Ajutorul din partea celorlalți vine, în măsură în care noi știm cui și când sa-l ceream, fără prejudecăți și false orgolii.

Perseverență!

 Ai reusit  continua. Nu ai reușit mergi mai departe.

Flexibilitatea!

Despre care personal consider că este unul dintre cele mai importante  skilluri la care avem de muncit. Mulți dintre noi, inclusiv eu am făcut greșeala de a insista atunci când am văzut că ceva nu funcționează. Am confundat această încăpățânare cu perseverența. Și de multe ori am pierdut. Flexibilitatea este abilitatea de a înțelege, de ce acel ceva nu funcționează și de a te replia. De a găsi alte și alte soluții spre urmarea sensului tău.

Paradoxul adversități, sau coeficientul de adversitate este un excelent susținător în dezvoltarea sentimentului de apartenență,  mai ales de apartenență la grup. Și după cum știți există o imensă preocupare mai ales azi, în companii și organizații de a menține focusul pe engagement și pe sentimentul de apartenență al angajaților. Este foarte important, mai ales în obținerea rezultatelor propuse.

Sentimentul de apartenență, mai ales cel de apartenență la un grup înseamnă azi colaborare intra și inter echipe,  înseamnă identificarea cu valorile comunității din care facem parte și dezvoltarea  stimei de sine.

Povestea adevărată a strabunicii mele, Mamare Zamfira este un studiu de caz despre paradoxul adversități, despre coeficientul de adversitate. Într-un alt secol, unul fără evoluția și dezvoltarea tehnologiei de azi, într-un sat izolat, nu unul global, așa cum trăim noi azi, o țărancă simplă,  fără carte a refuzat statutul de victimă  și a dat un sens, nu doar propriei vieți ci unei comunități întregi.

 Ceea ce nu te doboară te întărește.  Azi ii spunem mantra, poate că pe vremuri, Mamare i-ar fi spus crez.

Keep communication H.O.T.

Mă întreb, oare ce scor ar fi avut Mamare Zamfira, dacă cineva i-ar fi măsurat coeficientul de adversitate? Am folosit povestea vieții ei pentru a discuta despre cât de important este pentru noi acest coeficient comunicațional, cel de adversitatea și că brandul personal despre care se vorbește atât de mult se clădește solid pe brand-ul de gândire.

Sunt Antoaneta Banu aboneaza-te la podcastul meu și comunicăm pe Facebook, INSTAGRAM și Linkedin, pe You Tube, dar mai ales pe site ul meu antoanetabanu.ro

Îți mulțumesc pentru că ai ales să asculți podcastul Strategii de #Comunicare Eficientă, o platformă despre People&Communication. Nu rata  viitorul episod and Keep communication H.O.T.Honest, Open and two-way.

Best!


Poți asculta episodul pe:

Apple Podcast Spotify You Tube

TEASING!

Nu rata viitorul episod despre Cum folosești tehnicile din storytelling în pitching?

#PODCAST | SPECIAL

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *